S

SFÂNT II sfinți, substantiv masculin, 1) (la creștini) Persoană care și-a consacrat viața apărării religiei și care după moarte este considerată făcătoare de minuni. ◊ La ~ul așteaptă niciodată. Parcă i-a ieșit un ~ din gură se spune despre cineva care a enunțat tocmai ceea ce trebuia. A sta ca un ~ a fi foarte […]

SFÂNT I ~ă (sfinți, sfinte) adj. 1) Care inspiră sentimente luminoase și înălțătoare; demn de venerație absolută; sacru. ~a libertate. 2) Care este excepțional de important. Datorie ~ă 3) (despre unele elemente, fenomene din natură) Care se crede că ar avea proprietăți dătătoare de viață. ~ul soare. ~ul pământ. 4) (despre persoane) Care duce o […]

A SE SFĂTUI, mă ~esc vb. intranz., A face (concomitent) schimb de sfaturi (cu cineva). Din sl. subĕtu + suf. ~ui. Etimologie: Cuvânt provenit din limba slavă subĕtu. (sursa DEX ’09)

SFÂRC, sfârcuri, substantiv neutru, 1) Vârf flexibil (al unor organe sau obiecte). Sfârcul urechii. 2) Țesut cartilaginos care îmbracă suprafețele articulare ale oaselor; zgârci. 3) Vârf al mamelei; mamelon; gurgui. Orig. nec. Etimologie: Cuvânt de origine necunoscută. (sursa DEX ’09)

A SFÂRÂIpers. 3 sfârâie,vb. intranz. 1) A produce un zgomot caracteristic continuu și ascuțit (cauzat de o mișcare); a face „sfâr”. Fusul sfârâie. ◊ Fuge de-i sfârâie călcâiele fuge foarte tare. 2) (despre obiecte umede ce ard) A produce un zgomot specific ușor în timpul arderii; a șâșâi. 3) (despre alimente puse la prăjit) A […]

SFÂRÂITOR ~oare (~ori, ~oare), adj. Care sfârâie; care produce sfârâituri. [Sil. -râ-i-]. Din a sfârâi + suf. ~tor. Etimologie: Din onomatopee sfâr. (sursa DEX ’09)

SFÂRLĂ ~e, substantiv feminin, Lovitură dată cu degetul (mai ales cu cel mijlociu) îndoit și sprijinit de cel mare și apoi eliberat brusc; bobârnac. Din onomatopee sfâr, a azvârli. Etimologie: Din onomatopee sfâr. (sursa DEX ’09)

SFÂRLEAZĂ ~eze substantiv feminin, 1) Capătul conic din partea de jos a fusului de tors (care înlesnește rotirea acestuia); prâsnel; titirez. 2) Jucărie în formă de con cu vârf ascuțit care, fiind răsucită și lăsată să cadă pe o suprafață plană, își continuă mișcarea de rotație, păstrându-și astfel echilibrul; titirez; prâsnel. ◊ Iute ca o […]

A SFÂRȘI~esc, vb. tranz. 1) (acțiuni) A duce până la capăt; a isprăvi; a termina; a dovedi; a încheia. A o ~ rău a termina o activitate printr-un eșec. 2) pop. A face să se sfârșească; a lipsi de viață; a omorî; a ucide; a răpune; a mântui. ~ cu cineva a) a rupe relațiile […]

A SE SFÂRȘI, mă ~esc, vb. intranz. 1) A ajunge până la capăt; a se încheia; a se isprăvi; a se termina. 2) A avea drept sfârșit; a se încheia; a se termina. 3) A pierde forța și energia ajungând într-o stare de slăbiciune totală; a nu avea puteri; a se epuiza; a se extenua; […]